Mă surprinde, oarecum, poziția adoptată de unul dintre cei mai vechi editorialiști orădeni, domnul Mircea Chirilă, față de protestul actorilor de la Teatrul de Stat din Oradea.
Dincolo de fondul problemei, care va trebui lămurit de părțile implicate, încercarea de a discredita ideea nevoii unui sindicat al artiștilor sau al actorilor nu mi se pare binevenită.
Prin excelență, un sindicat nu este o organizație elitistă ci una deschisă, liderii săi sunt aleși dintre colegi, nu dintre membrii Academiei, iar activitățile sale, cu siguranță, nu se limitează doar la lupta pentru salarii!
Eu cred că și acum dar și în anii ce vin, angajații au și vor avea mare nevoie de sindicate. Cred că într-o țară democratică avem dreptul să criticăm și să fim criticați, dar în același timp avem dreptul să fim protejați.
Mai cred, și aici este o chestiune de principiu pentru mine, că așa cum presa luptă pentru libertatea ei de exprimare, neîngrădită și necondiționată, ea ar trebui, în opina mea, să fie și de partea celor care militează pentru relații de muncă juste, să îi sprijine și nu să îi submineze.
Desigur, relații de muncă juste înseamnă că ambele părți își îndeplinesc obligațiile.
Cred așadar că Teatrul are nevoie și de sindicat și de sindicaliști, cred că talentul și performanța sunt necesare, dar în același timp ele nu luptă pentru drepturile nimănui.
Și mai cred cu toată tăria – preluând o expresie de la americani, că nu ar trebui să-i facem pe artiști să cânte de două ori pentru mâncarea lor, că nu trebuie să îi umilim public sau să îi învrăjbim.
Într-un oraș ca al nostru ducem lipsă de artă, ducem lipsă de evenimente artistice mai numeroase, avem nevoie de bani mai mulți pentru cultură – indiferent de cine ce spune la Primărie. Ca om care în 33 de ani de viață a călcat pragul Teatrului și al Filarmonicii de multe ori, dar și ca membru al comisiei de muncă din Parlamentul European, cred că artiștii noștri, toți, merită respect și resurse, iar noi merităm să îi vedem performând cât mai des.
