Unul dintre marile dosare aflate în prezent în dezbatere la nivel european este cel referitor la revizuirea Directivei pentru detașarea lucrătorilor în străinătate. Și da, avem și noi conaționali care sunt angajați astfel în străinătate.
Însă, în condițiile în care, de trei ani (Mai 2014), există o Directivă europeană foarte bună, de garantare a unei bune aplicărI a Directivei din 1996 privind detașarea lucrătorilor (Directiva 96/71/EC), noul dosar discutat de Parlamentul European, pe același subiect, a generat nu doar mari semne de întrebare ci și, din partea multora, o opoziție vehementă.
Desigur, este un dosar tehnic, care abordează teme legate de dreptul muncii, asigurări, pensii, protecția angajaților, concurență și multe altele. Faptul că el a fost oarecum adoptat de statele membre UE din Vestul Europei l-a transformat însă, legitim chiar, într-o temă politică în care focusul inițial – protejarea muncitorilor de abuzuri, a fost pus în umbră de ceea ce a părut și pare cu siguranță, chiar și acum, ca un mare clivaj între Est și Vest.
Motivul pentru care acum, după Paști – când mulți angajați români se întorc la locurile lor de muncă din străinătate – vreau să aduc în atenție acest subiect este acela că, poate cu excepția lui Francois Hollande aflat într-o vizită la București, dacă îmi aduc eu bine aminte, tema nu prea a fost menționată la noi, deși în dezbatere sunt norme care pot afecta inclusiv principiile fundamentale ale UE, precum cele legate de libera mișcare a forței de muncă!
În mod ciudat poate, la capitolul numere nu suntem fruntași în acest caz. Cei mai mulți dintre cei aproximativ două milioane de angajați detașați la nivel european sunt francezi, polonezi sau germani. Chiar și așa, vorbim despre un procent infim, undeva la 2%, din totalul forței de muncă europene. Și atunci, ne putem întreba, de ce se bat cei din Vest atât de mult pentru finalizarea unui dosar infim în aparență și de ce românii ar trebui să fie și mai interesați de el?
Ei bine, noua Directivă privind angajații detașați la muncă în străinătate este, în opinia mea, un exemplu despre cum o problemă care nu există este împinsă ca o soluție pentru o altă problemă, reală, dar la care deocamdată Europa nu are rezolvare… Șoricelul care se credea elefant este acest dosar, cel referitor la angajații detașați.
Problema reală, și elefantul adevărat, se numește munca la negru. Ea afectează economiile oricărui stat dar, iar asta mă interesează mult mai mult, afectează oamenii și viețile lor! Pentru că deși în prezent, și din lipsă de ceva mai bun, oamenii se pot lăsa amăgiți de iluzia unei vieți mai bune – deși obținută cu muncă multă, în viitor ei se expun la lipsa oricărei protecții, gen pensie sau asigurare de sănătate. Mai mult, în prezent, acceptând – și știu bine că motivele sunt legitime – forme de muncă la negru, oamenii aceștia sunt la mila norocului și nu pot decât să spere că nu se vor îmbolnăvi sau că nu vor suferi, Doamne ferește, accidente de muncă!
Îmi permit așadar să îi bănuiesc pe unii dintre partenerii noștri vestici de un gram de ipocrizie atunci când aduc pe agendă astfel de subiecte. La rândul meu, refuz să fiu ipocrit. Știu sau înțeleg că alegerile de acum din Franța și cele din toamnă, din Germania, generează nevoia unor teme de campanie care să fie prezentate oamenilor drept probleme rezolvate. Noua Directivă despre care discut aici însă, nu este o rezolvare a problemelor care, în Vest, dau emoții partidelor mari și aripi partidelor populiste.
Îmi permit în același timp să fiu revoltat, și asta nu doar în scris, când statele din Estul Europei sunt acuzate public și oficial de dumping social, adică de trimiterea deliberată și masivă în Vest a unei forțe de muncă ieftine, care distorsionează piețele locale. În primul rând acei oameni lucrează în Vest pentru că Vestul are nevoie de ei, iar în al doilea rând, pentru ca ipocrizia să fie dusă până la capăt, marile firme occidentale investesc in Est tocmai pentru că forța de muncă de este, încă, ieftină.
Și ca să fiu clar: acest text nu este în niciun caz împotriva Europei sau a companiilor străine. Apartenența la UE este, după Marea Unire, cel mai bun lucru care ni s-a întâmplat în istorie și trebuie nu doar să profităm, legitim, de acest statut, ci să ne aducem, în mod obligatoriu, contribuția la construcția unei Uniuni mai bune! De asemenea, firmele străine trebuie să poată să investească la noi, trebuie să facă profit și trebuie să își respecte angajații. Nu există dubii din acest punct de vedere.
Uniunea Europeană însă, indiferent din ce unghi o privim, și chiar dacă se bazează pe valori fundamentale puternice, nu este o instituție de binefacere și nu avem voie să o privim astfel. Uniunea Europeană ne face bine dacă luptăm pentru asta, dacă ne implicăm, dacă luăm ceea ce ni se cuvine și da, dacă suntem fermi atunci când trebuie.
